Cîntare

M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă

În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.

Pusei pămînt şi ape, zăgaze între noi,

Şi sîntem, pretutindeni, alături, amîndoi.

Te întîlnesc pe toată poteca-n aşteptare,

Necontenita mută a mea insoţitoare.

Pe la fîntîni iei unda pe palme şi mi-o dai,

Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai.

Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sînii-n mină

De vreau s-astîmpăr setea din ei sau din fîntînă.

Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,

Voind să bei cu mine scînteia lui deodată.

Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gîndul,

Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pămîntul.

În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,

În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.

Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,

De faţa-n tot ce naşte, de faţa-n tot ce piere,

Apropriată mie şi totuşi depărtată,

Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.