Noi şi pământul

Atâtea stele cad în noaptea asta.

Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul

şi suflă peste-o iască

năprasnic să-l aprindă.

În noaptea asta-n care cad

atâtea stele, tânărul său trup

de vrăjitoare-mi arde-n braţe

ca-n flăcările unui rug.

Nebun,

ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,

ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,

şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui

puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.

În zori când ziua va aprinde noaptea,

Când scrumul nopţii o să piara dus

de-un vânt spre-apus,

în zori de zi aş vrea să fim şi noi

cenuşa,

noi şi - pământul.